Tradiţia lui Valentin

TRADIŢIA LUI VALENTIN

Ziua îndrăgostiţilor sau Valentine’s Day sau cum le place românilor să spună. De ceva timp Ziua Îndrăgostiţilor este sărbătorită cu mare fast de români. Din ce în ce mai mulţi. Din păcate. Dar ce e mult nu neapărat este şi bun. Bun este faptul că noi, românaşii neaoşi, facem dovada teoriei darvinismului. Şi ne pricepem de minune să arătăm cum că, omul nu a fost creat de bunul Dumnezeu ci a evoluat din vestitele primate. O genă a mai rămas de la bietele maimuţici. Imitaţia. Chiar dacă în România avem deja o sărbătoare dedicată îndrăgostiţilor, Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie. Ei, dar nu este ,,în trend” precum cea de peste ocean… Vezi Doamne, că Dragobetele este autohton iar domnişorelele doresc o declaraţie de dragoste. Din import. Cu mare fast şi emfază. Chiar dacă 86% dintre români sunt de rit creştin ortodox. Sărbătoresc cu drag un sfânt catolic. Pardon, de fapt doi sfinţi Valentin. Amândoi canonizati de calendarul greco-catolic.

De fapt o reminiscenţă a Lupercaliei, mai pe scurt, un dezmăţ ce se desfăşura pe timpul romanilor între nobilii necăsătoriti şi fetele necăsătorite trase la sorti dintr-o urnă. Fete destinate desfrâului. Dar Valentin dă bine să fie sărbătorit în România, ţărişoara noastră dragă. Acolo unde doar ceva elevi mai silitori îi mai vorbesc corect limba. Că dacă vorbim în ,,englezisme” sau ,,spaniolisme” prinse ,,după ureche” de la telenovele suntem mult mai ,, COOL”. Un alt englezism folosit frecvent dar căruia puţini reuşesc să îi afle pe deplin semnificaţia. Din păcate. Dar nici curiozitatea nu-i omoară. Dar să revenim la Valentinul nostru. Pardon, de fapt al lor!

Valentine’s Day este sărbătoarea comercială ce încurajează kitsch-ul, conformismul, superficialitatea, prostia şi materialismul. Acum bărbaţii trebuie neapărat să cumpere ceva, chiar dacă este contrar voinţei lor. Dacă nu i se aduce în această sărbătoare demoazelei cu ID de messenger: ,,scumpyk”, ,,frumushyk”, ,,iubytzyk”, ,dulcik”, ,,papushik” şi multe altele ce promovează prostia şi narcisismul, flori cât mai scumpe şi bombonele roz sub formă de inimioară sau inimioară de pluş roşie cu ursuleţ sau cine mai ştie ce animăluţ atunci pune botic. Tentant, veţi spune! Şi nu cedează până nu primeşte cadoul mult dorit. Poate fi identic cu cei din anii anteriori. Dacă mai scrie şi nelipsitul ,,I LOVE YOU” aţi dat-o gata. Dacă nu, în bară!  Dar dacă nu primeşte cadoul mult visat pe 14 februarie,dar îl primeşte de Dragobete, cu o privire de cotoi constipat întreabă: ,,Ce este acest Dragobete?” Şi iar pune botic. Pagubă-n ciuperci! Chiar dacă ştie că se apropie ziua de 1 martie şi apoi 8 martie. Alte fiţe si ochi daţi peste cap. Fiţe din partea demoazelelor gen ,,Madame Sans- Gene”. Cine a citit cartea a prins din zbor ideea!. Ochii daţi peste cap din partea bărbaţilor. Alte cheltuieli şi dovezi de dragoste. Că ,,pipiţei” până nu-i spui:,,TE IUBESC!” şi dacă se poate în engleză, sau altă limbă de circulaţie internaţională nu este fericită. Oricum este o nefericită. S-a născut nefericită şi trăieşte în speranţa deşartă că va găsi fericirea. Dăruită de un ,,printz” călare pe un cal alb. ,,Printz” aşteptat în zadar. Sau dacă apare, totuşi, este pentru vecina sau prietena ei cea mai bună…

Iubeşte expresia ,,TE IUBESC” chiar dacă îi este adresată în mod mecanic între două pase şi două înjurături cu referire la fotbalul urmărit cu interes la televizor. Nu contează tonul. Nici daca nu o priveşti în ochi. Trebuie să audă permanent cele două cuvinte de ziua îndrăgostiţilor. Un cadou de bun gust ori un buchet de flori dăruit din inimă sau chiar o îmbraţişare după o zi obositoare nu face două parale în ochii duduiei, dacă nu a fost de Valentine’s Day.

Posesorii de animale de companie îşi căsătoresc animăluţele mult iubite de Valentine’s Day cu ţinute asortate. Pe când vom căsători scuipătorile din spitale, ţucalurile de noapte, măturile sau lopeţile?

Şi în mass-media se difuzează muzică reciclată la nesfârşit de ziua lui Valentin. Ce se repetă în fiece an. De ani şi ani. Bla, bla, bla-uri… Ţara arde şi baba se piaptănă! Reduceri de preţuri la bomboane, ciocolate şi tot felul de produse de patiserie sau nu. După acest fiasco de sărbătoare naţională glicemia poate face concurenţă Ceahlăului la înălţime. Pizza cea de toate zilele trebuie postată pe reţeaua de socializare tot sub formă de inimioară. Că altfel nu poate fi consumată ritualic. Dar tot ce este preparat, gătit, cumpărat ori făcut de Valentine’s Day trebuie să fie sub formă de inimă. Oare chiar tot…? Mai gândiţi-vă.

Dar mai sunt din fericire români ce serbează cu mult fast şi Dragobetele autohton. Chiar şi din mass-media! Jos pălăria pentru ei!

Alarmant este faptul că sărbătoarea acestui Valentin de import este promovată şi prin grădiniţe şi şcoli. Răvaşe de dragoste trimise între copii de gimnaziu sau de grădiniţă. Te umflă râsul. Sau plânsul. Dar democraţia îşi cere drepturile. Mai ales cea neînţeleasă.

Scriu aceste rânduri pentru oameni cu ştiinţă de carte, pentru cititorii fideli ai blogului. Fără teama că voi fi blamat. Deloc! Motivul este cât se poate de simplu: cei ce serbează şi se împopoţonează cu tot felul de trenduri de import, nu citesc blogul, acest blog de cultură şi de bun simţ. De fapt nu citesc nimic în afară de mesajele de la ,,iuby” şi postările de pe reţelele de socializare. Şi acelea scrise într-o românească maltratată şi deformată îngrozitor cu abrevieri şi prescurtări la prescurtare.

Ei, veţi spune că sunt acid şi critic. Departe de mine această maliţiozitate. Doresc ca tinerii să ştie ce trebuie luat de bun şi ce nu. ,,Tot ce zboară poate ajunge în oală, dar nu tot ce zboară se mănâncă”. Cum spune un vechi proverb românesc. Autohton. Ce e drept.

Dacă tot sărbătorim ziua îndrăgostiţilor de Valentine’s Day în loc de Dragobete, Halloween în loc de Sf. Andrei, să serbăm 1 decembrie pe 4 iulie.

De ce oare nu putem, ca români, să onorăm sărbătorile noastre pline de dragoste şi de tradiţie? Cred că nu ne lasă o genă mică. Tare mică. Cea de la Darwin. Charles Darwin!

Toate cele bune!

                                                                                                                            Dan Horgan

Valentine’s day sau Dragobete?

Ce e mai frumos în viaţă sau cum îi stă mai bine românului decât sărbătorind?

Veţi spune că românul mai şi munceşte. Da, corect. Nu că ar munci corect. Sau poate că da, depinde de funcţie şi de salarizare. O vorbă din bătrâni spune: Peştele de la cap se-mpute şi de la coadă se curăţă.

Ei dar gata cu politica lucrului. Deci, românii sărbătoresc. Ce? Orice. Chiar dacă nu ştiu cum şi în ce fel trebuie respectată o sărbătoare. Mulţi nici nu au habar ce sărbătoresc. Că e religioasă sau ba, prilej de sărbătoare. În special dacă e ,,Made în USA”. Sau poate fi din orice ţară, continent sau limbă de pe pământ, ,,străină” să fie.

Acum ceva timp a fost sărbătorită ziua de ,,Valentine’s Day”. Toată lumea sau aproape, la ţol festiv, fetele (unele) machiate strident cu uşor iz de libertinaj, băieţii foarte pofticioşi priveau formele acoperite cu nişte bluziţe şi fustiţe ce mai mult dezveleau decât să acopere, te pofteau la ,,a clăti” privirea de ar fi scos din minţi până şi un eunuc. Săracul de el, mai bine că nu a fost pe acolo. Unde se întâmplă asta? Undeva în România. Dacă citiţi aceste rânduri şi priviţi în jur, puteţi vedea această scenă chiar la voi în oraş. Şi pe canalele de televiziune sau ziare. Unele. Dar să ne întoarcem la oile noastre. A venit şi ziua de Dragobete. Am aşteptat să văd aceleaşi ţinute poate ceva mai puţin provocatoare. Eroare! Ţinută de înmormântare, parcă veniseră toţi la priveghi. Căutam cu ochii lumânarea, sicriul şi defunctul. Degeaba. Degeaba este sărbătoarea iubirii. Românul sărbătoreşte Dragobetele cu lumânări şi ciocli. De ce? Păi simplu. Sau cum am mai spus ceva mai devreme. E românească. Asta îmi aduce aminte de junul ce plecase la studii în Franţa. După ceva vreme se reîntoarce în ţară la casa părintească. Acum fiindu-i ruşine cu obârşia şi cu părinţii lui care au muncit cum au putut să-l ţină la şcoală prin cele străinătăţi. L-a văzut pe tatăl său greblând. Cu multă nonşalanţă şi-a întrebat părintele ce unealtă e aia din mâna lui. Tatăl nu i-a răspuns. Că poate îşi va aduce aminte feciorul de nume. Feciorul din ignoranţă a călcat pe dinţii greblei lăsată dinadins pe jos de tată iar când coada l-a lovit în plină fata a rostit cu năduf: Fir-ai să fii de greblă!. Aşa şi cu sărbătorile noastre tradiţionale. Sunt româneşti, deci nu sunt bune.

Stam şi mă întrebam de ce noi primim cu braţele deschise ce e din import. Explicaţia am primit-o de la o domnişoară pe care am întrebat-o: Ce înseamnă pentru voi Dragobetele?  A deschis de câteva ori gura de mă gândeam că îi mai trebuie branhii, şi apoi într-un scremet (s-a gândit că dă bine) a răspuns: ,,E o zi ca oricare alta! Dacă eşti ,,single”. Dacă eşti cu cineva e ziua când primeşti cadouri. Prefer pe Sf. Valentin că e în ,,trend” şi bineînţeles e mai la modă decât Dragobetele”. Sau am primit un răspuns mai simplu. ,,Dragobete, ce-i aia?” Însă cel mai interesant răspuns a fost: ,,Dragobetele e o sărbătoare din import adusă la noi în ţară de curând. E adusă de tinerii care tot ies şi vin în ţară. Eu nu am auzit până acum câţiva ani de Dragobete”, a răspuns de data asta un adult.

Asta m-a dus cu gândul la Charles Darwin şi la teoria evoluţionistă. Cum că omul este urmaşul maimuţei şi maimuţa, ştiţi şi voi, imită orice vede. Şi-i place să facă ceea ce face.

Şi pe bună dreptate. Ne place să copiem şi să imităm ,, după ureche” fără să ne pese de ce e în jurul nostru. Şi sunt multe lucruri frumoase şi bune de văzut şi de trăit. Dar nu sunt de import. Ce păcat că ne-am născut în România şi nu în străinătate. Că atunci sigur sărbătoream şi Dragobetele. Sau alte sărbători de care noi ca popor ştim despre ele. Dar nu prea. Am auzit pe 15 august de adormirea Maicii Domnului, expresia dintre doi tovarăşi de carte de altfel cititori fideli: ,,Băi, azi e sărbătoare. Hai să bem!” La întrebarea dacă ştie că de adormirea Maicii Domnului nu se fac petreceri şi că abia pe 8 septembrie este adevăratul prilej de bucurie au răspuns scurt: ,,Bine, hai să bem!” Şi s-au ţinut de cuvânt.

Mă întreb de ce noi ca popor (din fericire nu toţi sunt aşa) punem căruţa în faţa boilor? De ce nu realizăm că avem multe tradiţii frumoase cu care putem uimi lumea. Dar dacă tot face ce vede, de ce oare nu se documentează pentru a şti ce şi de ce face? Câţi dintre voi ştiţi că sărbătoarea Sf. Valentin derivă din ,,Lupercalia” o sărbătoare păgână în care numele tuturor fetelor necăsătorite erau scrise pe un bileţel şi introduse într-o urnă. Apoi bărbaţii necăsătoriţi, trăgeau un bilet după care luau fata pentru o zi, două, o săptămână sau o lună. Bineînţeles că nu era luată să fie pusă la icoană. De fapt nici nu aveau icoane. Dar aveau paturi în casă. Şi apoi scena se repeta şi anul următor şi tot aşa.

Cert şi sigur este că noi uităm de tradiţiile noastre vechi şi scumpe şi cumpărăm sărbători ieftine de import. Trist este şi faptul că noi, adulţii, nu ne îngrijim să învăţăm generaţia tânără despre ele ci din contră îi îndobitocim de mici. Închipuiţi-vă că acum se serbează ,,Valentine’s Day” în şcoli şi la grădiniţe. Poate în viitor vor distribui şi prezervative. Preventiv.

Dar din fericire mai sunt persoane şi instituţii care ştiu şi ştiu bine ce este o sărbătoare şi cum şi de ce este respectată. Sigur şi la voi în oraş. Numai că sunt mai greu de aflat. Oricum cei care chiar doresc să afle tot află. O vorbă din bătrâni spune: Nu vedem pădurea din cauza copacilor…

Dar gata cu cârcotelile şi vă urez tuturor o sărbătoare de Dragobete cât mai frumoasă şi să vă bucuraţi de cel de lângă voi.

Dan Horgan

Am postat două linkuri pentru aceste două controversate sărbători:

http://www.monitoruldevaslui.ro/2014/02/sfantul-valentin-ziua-indragostitilor.html

 http://www.monitoruldevaslui.ro/2014/02/dragobete-sarbatoarea-iubirii.html

O frumoasă serată literară cu regizorul Radu Băieşu

Ce e mai frumos atunci când vii de la îndatoririle zilnice de serviciu decat să primeşti o invitaţie la o serată literară. O serată muncită de amfitrioana serii, Alina Butnaru, o domnişoară muzeograf, inimoasă. Spun muncită pentru că invitatul a fost domnul Radu Băieşu fiul regretatului scriitor Ion Băieşu.

Domnul Radu Băieşu a fost adus cu mult efort de la Bucureşti la Bârlad, la Muzeul Vasile Pârvan, sala de conferinţe. Ne adunăm cu toţii. Cei invitaţi în acea seară, speram eu plăcută, mai ales că mă gândisem să merg împreună cu soţia mea, Ivonna, să ne facem cadou acea serată. În special pentru că eu a doua zi împlineam 46 de ani de viata şi 24 de ani de când am cunoscut-o pe sotia mea.

Ajunsi în sala ne-am ocupat locurile şi am aşteptat o seară plăcută. Speram eu. Parţial. De ce? Pentru că atunci când domnişoara Alina Butnaru a început prezentarea vieţii si operei domnului Ion Băieşu, reliefand o carieră plină de succes, din spatele meu, două ţaţe, pardon, două doamne, au început şi ele, săracele. Să discute în şoaptă mondenităţi şi reţete şi câte şi mai câte. Le-a mai sunat de câteva ori şi telefonul.

Am întors capul spre ele, a încercat şi soţia mea din priviri să le facă să tacă, dar fără nici un rezultat. Ba chiar şi prezentatoarea s-a uitat mai insistent în direcţia lor. Şi ce? Nesimţirea în România face parte din tradiţie, pentru unii.

Mai mult, la prezentarea unui clip video din filmul ,,Balanţa” după scenariul lui Ion Băieşu, la vederea actriţei Maia Morgenstern, una dintre ţaţe, pardon, doamne spune cu glas tare:,,Maia Morgănştain” Mai bine tăcea, vorba bătrânească: Dacă tăceai, filozof rămâneai. La care cealaltă a corectat-o pe acelaşi ton: Maia Morgenstern. Corect, ce e drept.

Drept urmare, prima “doamnă” începu să plimbe prin gură cuvântul artistei de credeam că vrea să-l spele: Maia Morgăn… Maia Morgănstă… Maia Morgănstăn… După câteva repetări, de fiecare dată mai insistent şi cu volum crescut, la intervenţia celeilalte, i-a ieşit corect numele. Maia Morgenstern. Şi mie, câteva fire de păr alb. Nu că nu aşi fi avut. Bine, scoase tot de idioţi, pardon, oameni de cultură, precum cele două ţaţe, pardon, doamne. Şi replici peste replica, unele mai ,,CULTE” decât celelalte. Una dintre ele a fost: Lăsaţi să vedem filmul tot! Că doar au venit la cinema, nicidecum la o serată literară şi totodată lansare de carte.

Au mai fost întreruperi din sală, cauzate de oameni care tuşeau. Săracii de ei, încercau din răsputeri să nu facă mare zgomot. Au venit la serată chiar dacă erau cu guturai şi afară era un frig cu ceva grade sub zero. Toată stima pentru ei.

E drept că până la urma serată s-a terminat cu bine, a fost lansată şi cartea ,,TEATRU” de Ion Băieşu. După ce am achiziţionat cartea la un preţ mai mult decât decent, 28 lei 500 de pagini, au luat şi ,,doamnele” un exemplar (îl vor citi probabil în cazul în care vor lăsa deoparte bârfa, pardon, ştirile mondene).

Şi am ajuns la momentul când domnul Radu Băieşu a început să semneze cărţile. Cu mâna stângă. Şi ce dacă, aţi spune dumneavoastră! Ei bine, greşiţi. Ţaţele, adică doamnele au şi remarcat cu voce tare: ,,Scrie cu stânga”. La care am întrebat cu o urmă de ironie în glas: Contează? Nu au sesizat ironia. Nici nu mă aşteptam. Au continuat sigure pe ele. ,,Nu, nu contează, DAR SCRIE CU STÂNGA” au accentuat ele. Şi apoi au aşteptat răbdătoare cei doi lei rest la cei treizeci daţi pentru carte. De mă plictisisem eu. Ele însă, nu!

După ce i-am mulţumit regizorului Radu Băieşu pentru carte şi am făcut câteva fotografii împreună cu el, am plecat spre casă, bucuroşi de serata literară. Ca o vorbă din bătrâni spune că trebuie să iei de la viaţă ce e frumos.

Pădurea tot pădure frumoasă rămâne chiar dacă mai sunt şi uscături, care din păcate aparţin tot ,,frumosului”, unele dintre ele.

Cred că şi voi v-aţi confruntat cu astfel de întâmplări care transformă o seară frumoasă în praf. Şi nu de stele!

Toate cele bune!

Traditii populare romanesti de Halloween

Tradiţii de Halloween

Acum în prag de Halloween sau Sărbătoarea tuturor sfinţilor, copii dar şi adulţi, parcă au intrat în priză. Costume, prăjituri, desene şi măşti aplicate pe faţă, bineînţeles toate importate din exteriorul ţării că ,,E mult mai cool”. Acesta a fost răspunsul la întrebarea ,,De ce te-ai mascat?” adresată unui elev de liceu mâzgălit pe faţă gen D’Artagnan. Ce o fi căutat personajul lui Alexandre Dumas tatăl în tradiţiile populare de Halloween, e de neînţeles. Sau un arab cu turban, o culoare incertă de alb pe cap şi sarafan negru? Cam de mântuială şi deloc inspirată costumaţia. Dar mai rău este ca atunci când l-am întrebat pe liceanul în cauză ce înseamnă pentru el ,,COOL” a îngăimat o bolboroseală de neînţeles pentru mine dar poate destul de plauzibil şi de pertinent pentru el, din care am înţeles doar: ,,AICIŞA” Că vorba românului: Fiecare pasăre pe limba lui piere.

Dar noi românii (nu vorbesc despre toţi) importăm obiceiuri străine, fără a avea habar ce e cu ele, vorbim (sau cel puţin copiem fraze) limba spaniolă, italiană, şi altele din telenovele în ,,trend” (cu aceleaşi dezacoarde, pardon dezacorduri ca şi în română) şi ne comportăm ca şi cum am fi vedetele de cinema promovate de presă. Dar nu tot ce zboară se mănâncă, cum spune românul neaoş. Presa, săraca de ea, mai promovează (din greşeală ce-i drept) pe lângă vedete, ceva non_valori şi bineînţeles pe cei care au bani şi-şi permit să-şi cumpere audienţa. Dar să lăsăm presa în pace că doar se întreţine din sponsorizări. Şi e chinuită ca tot românul… Nu ca acel ce-şi permite un iPad, cum spunea odată un mare demnitar.
Dar sărbătorile pe care noi nu le avem, le importăm şi ne mândrim cu ele…

Tot presa (toată stima pentru oamenii care muncesc din greu în presă) a scris un articol ce caracterizează din plin tradiţia românească de Halloween, ce-l puteţi citi accesând linkul de AICI:

Toate cele bune!

Arta populara

Arta populară

Tot am mai vorbit despre arta populară, arta tradiţională, despre meşteri populari. Dar precum spunea avocatul Farfuridi în inegalabilă piesa ,,O scrisoare pierdută” a lui Caragiale tot aşa spun  şi eu: ,,Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică”… meşter popular şi implicit arta populară.

Noţiunea de meşter popular implică ideea de meşter, de om creator pus în slujba artei şi al frumosului. Indiferent de natura lor, meşteşugurile sunt o sinteză a spiritului practic cu arta în care omul a căutat, din cele mai vechi timpuri, tot felul de procedee şi tehnici prin care să realizeze  bunuri de cultură materială şi spirituală, satisfăcându-şi astfel atât nevoile de trai cât şi aspiraţia spre frumos.

Arta populară tradiţională  îşi are rădăcinile  într-un trecut îndepărtat şi tumultos al unui spaţiu aflat mereu la intersecţia marilor civilizaţii istorice: greacă, romană, bizantină, orientală şi occidentală. Elemente ale acestor civilizaţii au fost absorbite de locuitorii acestor locuri, toate acestea dând naştere unei viziuni originale care se regăseşte în spiritul cel mai profund, tocmai în artă, meşteşugurile şi arta populară.Tot ce ţine de tradiţiile populare reprezintă, cu adevărat, spiritul specific al locului, identitatea spiritului neamului.

Meşterul popular fiind obligat să-şi creeze singur arta sa prin mijloace rudimentare, pot spune chiar empirice, obiecte ce au fost confecţionate pentru a-i uşura şi de ce nu a-i înfrumuseţa viaţa simplă în care-ţi desfăşura activitatea de zi cu zi. De aceea meşterul popular a învăţat la început din greşelile lui apoi, mergând la iarmaroace sau lucrând mai mult pentru obşte a devenit priceput în tot ceea ce făcea. Astfel a învăţat că un copac se doboară numai iarna în lunile februarie – martie şi neapărat când e lună nouă. Poate mulţi dintre ei nici nu ştiau de ce în lunile mai sus amintite si de ce taman când e lună nouă? Tot aşa lutul trebuie ţinut la dospit, în aer liber. Sau fierarul care depozita materia bruta în aer liber, în bătaia soarelui, a ploii şi a gerului. Avea el oare habar că în felul acesta se ordonau moleculele făcând fierul mai bun pentru unelte? Dar meşterul popular folosea doar uneltele care-i erau la îndemână şi cu care era obişnuit din tată-n fiu. Şi astfel se obţineau lucruri finite care rezistau, mai există încă şi ne încântă ochii în muzee. Dar fiecare zonă îşi are modul ei propriu de lucru şi modul deosebit de ornamentare.

Sau de ce simbolurile de pe ouăle încondeiate trebuie făcute intr-un fel anume. Am întâlnit mai demult o bătrână care la cei 75 de ani ai săi, încă încondeia destul de frumos ouă în modele cu adevărat tradiţionale vechi de când lumea. La întrebarea: de ce încondeiază aşa ouăle a răspuns simplu. ,,Aşa am învăţat de la mama.”

Fiind obligat să-şi confecţioneze, până la un moment dat, singur, aproape toate obiectele necesare vieţii în cadrul economiei gospodăriei închise, poporul român şi-a exprimat dragostea de frumos prin ornamentarea nesfârşitei varietăţi de unelte şi obiecte de uz, pe care le confecţiona şi le folosea. În felul acesta, arta populară românească cuprinde totalitatea manifestărilor artistice concretizate, în formă, ornament, culoare, care îmbracă obiecte etnografice legate de muncă, viaţa socială, obiceiurile poporului. În toate genurile sale de manifestare, arta populară românească păstrează, în toate regiunile ţării, un fond comun unitar, pecetea specificului etnic reflectat în stilul artistic propriu poporului român. Prin existenţa insă a unor numeroase regiuni şi zone etnografice, constituite de-a lungul secolelor datorită unor diferite condiţii de dezvoltare istorică, arta populară românească se manifestă sub forma unei mari varietăţi, în cadrul unităţii stilistice specific etnice.

Tot ce ştiu este că arta populară românească trebuie să dăinuie dar şi să prospere.

Toate cele bune!

Tradiția încotro ?

Tradiţia încotro ?

Povesteam într-un material anterior despre tradiţiile din târgurile de meşteri populari organizate de instituţii bine intenţionate.

Dar cum spune un frumos proverb moştenit tot din tradiţiile noastre, ,,Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.”

Toate bune şi frumoase veţi spune. Sunt de acord cu domniile voastre până într-un punct: amestecarea produselor de iarmaroc sau de bâlci cu  lucrările originalele a meşterilor populari consacraţi şi care au moştenit sau deprins un meşteşug. E de-a dreptul revoltător să vezi la un târg de meşteri populari două standuri apropiate: unul cu oale din lut ars frumos ornate în stil ţărănesc iar celălalt cu produse cumpărate din nu ştiu ce depozit sau supermarket (de fapt ştiu numele depozitelor şi îl ştiţi şi voi ) la un preţ şi vândute la suprapreţ la acest târg de meşteri, persoana respectivă numindu-se sau mai bine spus autointitulându-se MEŞTER POPULAR.

Sunt din fericire centre pentru promovarea si conservarea tradiţiei populare din ţară şi nu puţine care într-adevăr triază aceste personaje cu mare seriozitate, neacceptând nici un compromis. Ba chiar dau o mână de ajutor cu drag şi abnegaţie celui care nu are de la cine să înveţe dar are în schimb are voinţă şi o fărâmă de talent. Bravo lor!

Dar ce te faci cu cei ce nu triază grâul de neghină? Aici sunt două variante: ori meşterul popular renunţă să mai ia parte la acest fiasco de manifestare ori strânge din dinţi în faţa celor ce-şi expun kitsch-urile la nivel de artă populară, ba mai este câteodată aşezat strategic în cel mai întunecat loc pe unde nu ajunge decât foarte rar câte un vizitator. Cunosc meşteri populari care au fost excluşi de la târguri din ţară pe motiv că ,,Are gura mare”. Dar de ce are gura mare? Pentru că meşterul popular a cerut pentru arta lui (meşterii sunt cu prea mult bun simţ) respectul cuvenit şi nu a ,,înghiţit” replica tăioasă a unui referent când, spre a favoriza pe cine ştie ce cunoştinţă, i-a fost luat locul în care trebuia să prezinte produsele de artă populară. Sunt din aceşti aşa zişi meşteri populari care în loc de artă populară vin la târguri cu produse de artă plastică. Tot artă e dar nu populară. E o mică-mare diferenţă între cele două.

Dar ce să se facă bieţii meşteri când după ce au făcut sute de kilometri cu trenul sau maşina personală sau a unui prieten, ajunşi la locul de desfăşurare a manifestării se trezesc săracii că nu au unde să-şi parcheze maşina sau mai frumos unul din organizatori trece pe la fiecare stand şi cu o faţă radiind parcă de fericire anunţă ,,cu regret” că locul de parcare trebuie plătit. Nu s-a ajuns la o înţelegere cu primăria asupra parcării… Şi vrând-nevrând bagă săracul meşter mâna-n chimir şi scoate dijma pentru parcare. Mai mult chiar, pe lângă condiţiile precare de cazare, unde nu au posibilitatea să-şi clătească amarul din suflet cu un duş cât de scurt, constată săracul necăjit că a doua ziua nici apă rece nu curge. Ei dar surpriza vine abia la urmă: un organizator sau mai mulţi umblă cu un coş de nuiele tradiţional ce-i drept să strângă oareşce obiecte pe care trebuie musai să ,,sponsorizeze” fiecare pentru condiţiile deosebite în organizare. Şi sfiosul meşter popular contribuie şi la coşul milei cu un produs pe care a fost sfătuit sa-l dea. Cu o mină de om căruia nu-i place ceea ce-i place ia cu o mână avidă acel produs cu replica. ,,Ei… trebuie să dăm pentru protocol…”.

,,O fi că-i lumea rea” cum ar spune Chiriţa lui Alecsandri. Bine că astfel de condiţii nu sunt peste tot în ţară. De altfel multe dintre ele tratează bietul meşter popular şi arta lui cu un mare respect. Cinste lor!

Despre vizitatori am scris în articolul anterior. Şi un cuvânt hotărâtor mai are şi presa, că de obicei mai sunt parteneri, (scuze nu-i adaug în această oală pe toţi) atunci când organizatorul sau organizatorii recomandă micul comerciant cu fast şi mare pompă lăudând produsele ca nişte obiecte originale româneşti (pe unele chiar scrie: made in china). Presa, la recomandarea referendului sau a organizatorilor pune pe tapet o non valoare, luând de bune referinţele (cei din presă nu trebuie neapărat să fie pregătiţi în domeniul tradiţiilor populare). Şi iată cum un meşter popular adevărat nu este promovat iar frumoasa noastră artă populară este închisă în temniţă. E simplu în România.

Toate cele bune!

Un gând, un fapt, o idee

Un gând, un fapt, o idee.

Acum câteva zile am fost la un târg de meşteri populari la…să spunem într-o localitate din România. Lume… ca la târg, meşteri cu produse variate confecţionate de mâna lor în atelierele săteşti.

Până aici toate bune şi frumoase aţi spune, nu?

Da, dar vezi că nu tot ce zboară se mănâncă… Lumea vine pe la târg trece pe la standurile pline cu frumuseţile tradiţionale; am uitat să spun că la acest târg de meşteri populari nu sunt acceptaţi aşa zişii sau presupuşii meşteri care de fapt sunt doar nişte copiatori a ceea ce cred ei că ar fi tradiţional, sau mai bine spus vânzători de iarmaroc sau simpli ,,comersanţi”, vorba inegalabilului Caragiale. Dar toate bune mai puţin autointitulaţii cunoscători, (că cei ce nu au habar de un lucru mai abitir comentează) ai artei populare care se opreau nu ca să admire aceste frumuseţi ale tradiţiei noastre care se află pe meleagurile noastre (cele mai multe dintre ele) de peste 2000 de ani sau cel puţin să-şi potolească curiozitatea cu câteva întrebări.

Ei… dar românul s-a născut cult, el se pricepe la orice şi la tot, inclusiv să creeze o mască populară autentică şi chiar să facă o reproducere după o icoană pe sticla a inegalabilului Savu Moga. Iar de icoanele de vatră, cea mai veche formă de credinţă din ţara noastră şi pe care o moştenim de la strămoşii noştri daci, chiar dacă ei nu erau creştini, prin analogie cu relicve găsite tot în aria focului şi care se regăsesc în muzee, deschise doar celor interesaţi, despre originalitatea sau frumuseţea acestor frumuseţi voi extrapola în alt material.

Deci în viziunea trecătorului a toate ştiutor, icoana de vatră era doar un lemn desenat de copii şi la cât de pricepuţi sunt unii dintre romanii neaoşi se mulţumeau doar să comenteze: ,,Lasă că mergem noi acasă şi-ţi fac eu de astea” sau, dând din cap aprobator şi fără echivoc ,,A ! Ştii şi fetiţa sau băieţelul vecinei mele de 8, 9 ani face icoane pe sticlă, frumoaseeeee! Foaarte talentată… O să ajungă departe” Nimeni nu contestă că nu ar picta frumos pe sticlă. Dar de ce noi românii ne lăudăm în faţa unui lucru frumos şi în neputinţa de a crea noi acel frumos şi valoros, ieşim în faţă cu acel văr sau cu prieten imaginar şi care nu este lângă noi şi posibil nici nu-l vom întâlni vreodată în această viaţă. Poată în cealaltă dar nu cred că mai foloseşte la nimic. Şi dacă acel văr său prieten este aşa de bun în ceea ce creează de ce nu participă la târguri şi nu-l regăsim nici pe internet în materiale de promovare? Dar poate se mulţumesc să cumpere chinezării care sunt autentice chiciuri şi pe care le postează la loc de cinste în sufragerie.

Dar vii în vizită şi atunci trebuie musai să-ţi prezinte noua achiziţie.

Îţi arată icoana, care, săraca nu are valoare nici ca desen dar nici ca simbolistică ci doar nişte culori care îţi omoară retina. Şi dacă e seară, ca să fie supliciu complet, stinge şi lumina să putem vedea că e fosforescentă. După ce s-a umflat bine în pene şi ai făcut cunoştinţă în bezna din camera cu tibia sau cu degetele de la picioare cu obiectele din casă, împins fiind mai aproape sau ceva mai în spate de comoară, te întreabă atotştiutor: ,,Ei cât crezi că am dat pe ea?” După bâlbe, lacrimi în ochi şi murmure de durere care parcă ţipă că nu pot ieşi din laringe spune încântat: 10 lei! Şi imediat completează să nu care-cumva să negi achiziţia, ,,Dar merită dom’le! Nu-i aşa că e frumoasă?”

Mai este o chichiţă pe care iarăşi nu o înţeleg:

Ceva mai departe un dom… un cetăţean că dacă îi spun domn îl ridic la rang de cinste întreabă cât costă un ou încondeiat? Răspunsul meşterului a fost 10lei. ,,Dom’le da scump e…” La argumentul că un ou se încondeiază în 3 ore a dat din mâna a lehamite, s-a îndreptat spre standul cu mici şi bere, a comandat 8 mici cu mult muştar, şi pentru început 4 halbe de bere. Inutil să spun că a plătit fără să scoată un sunet, chiar mândru  că îşi poate umple burta. Care nu era deloc de neglijat.

O altă aşa presupusă doamna îmbrăcată şic a luat în mână un ou încondeiat şi strângându-l destul de tare (m-am întrebat de ce oare, poate ştiţi dumneavoastră răspunsul) a întrebat ce este ăsta? La răspunsul un ou încondeiat a întrebat: Dar unde este oul dinăuntru? Mă gândeam: poate că doreşte să încondeieze albuşul sau gălbenuşul? Sau chiar nu a văzut până atunci un ou încondeiat? Am întors capul în altă parte să pot privi ceva mai decent. Dar tot am auzit replica tăioasă a presupusei cumpărătoare: ,,Nu dau eu bani pe aşa ceva!” De parcă meşterul popular ar băga mâna în buzunarul cuiva…

Ei dar mai este tipul de cumpărător sau potenţial cumpărător care priveşte meşterii şi produsele lor aşa de sus încât eşti pe punctul de a te întreba: unde are binoclul că nu e la vedere? Dar de când cu lentilele de contact…cine mai ştie. Săracii meşteri populari nu au venit să ceară pomană sau milostenie de la aceşti ,,nas-pe-sus” sau ignoranţi ai frumuseţilor.

Am lăsat la urmă şi nu fără temei pe aici vizitatori care chiar dacă nu au bani, întreabă despre ce nu cunosc şi ascultă cu răbdare şi chiar interes explicaţiile primite de la meşterii populari. Pentru că un adevărat meşter popular ştie a da explicaţii pentru ceea ce face, chiar cu multă răbdare şi fără să se enerveze. Dar am fost plăcut surprins când un muzeograf (acum cred că înţelegeţi mai bine de ce nu am dat numele oraşului) a fost plăcut impresionat de icoana de vatră, mărturisind în final că ştia de icoană dar a mai aflat multe lucruri noi şi interesante.

Din păcate aceşti vizitatori sunt rari dar întotdeauna sunt bine veniţi pentru că pe timpul discuţiilor despre un anumit produs sau categorie de produse create de meşteri populari mai sunt şi dintre cei ce nu au habar dar, în timpul acesta învaţă şi ei câte ceva sau măcar le stârneşte curiozitatea.

Că suntem români! Mai ales de Valentine’s day.

Toate cele bune!