Arta populara

Arta populară

Tot am mai vorbit despre arta populară, arta tradiţională, despre meşteri populari. Dar precum spunea avocatul Farfuridi în inegalabilă piesa ,,O scrisoare pierdută” a lui Caragiale tot aşa spun  şi eu: ,,Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică”… meşter popular şi implicit arta populară.

Noţiunea de meşter popular implică ideea de meşter, de om creator pus în slujba artei şi al frumosului. Indiferent de natura lor, meşteşugurile sunt o sinteză a spiritului practic cu arta în care omul a căutat, din cele mai vechi timpuri, tot felul de procedee şi tehnici prin care să realizeze  bunuri de cultură materială şi spirituală, satisfăcându-şi astfel atât nevoile de trai cât şi aspiraţia spre frumos.

Arta populară tradiţională  îşi are rădăcinile  într-un trecut îndepărtat şi tumultos al unui spaţiu aflat mereu la intersecţia marilor civilizaţii istorice: greacă, romană, bizantină, orientală şi occidentală. Elemente ale acestor civilizaţii au fost absorbite de locuitorii acestor locuri, toate acestea dând naştere unei viziuni originale care se regăseşte în spiritul cel mai profund, tocmai în artă, meşteşugurile şi arta populară.Tot ce ţine de tradiţiile populare reprezintă, cu adevărat, spiritul specific al locului, identitatea spiritului neamului.

Meşterul popular fiind obligat să-şi creeze singur arta sa prin mijloace rudimentare, pot spune chiar empirice, obiecte ce au fost confecţionate pentru a-i uşura şi de ce nu a-i înfrumuseţa viaţa simplă în care-ţi desfăşura activitatea de zi cu zi. De aceea meşterul popular a învăţat la început din greşelile lui apoi, mergând la iarmaroace sau lucrând mai mult pentru obşte a devenit priceput în tot ceea ce făcea. Astfel a învăţat că un copac se doboară numai iarna în lunile februarie – martie şi neapărat când e lună nouă. Poate mulţi dintre ei nici nu ştiau de ce în lunile mai sus amintite si de ce taman când e lună nouă? Tot aşa lutul trebuie ţinut la dospit, în aer liber. Sau fierarul care depozita materia bruta în aer liber, în bătaia soarelui, a ploii şi a gerului. Avea el oare habar că în felul acesta se ordonau moleculele făcând fierul mai bun pentru unelte? Dar meşterul popular folosea doar uneltele care-i erau la îndemână şi cu care era obişnuit din tată-n fiu. Şi astfel se obţineau lucruri finite care rezistau, mai există încă şi ne încântă ochii în muzee. Dar fiecare zonă îşi are modul ei propriu de lucru şi modul deosebit de ornamentare.

Sau de ce simbolurile de pe ouăle încondeiate trebuie făcute intr-un fel anume. Am întâlnit mai demult o bătrână care la cei 75 de ani ai săi, încă încondeia destul de frumos ouă în modele cu adevărat tradiţionale vechi de când lumea. La întrebarea: de ce încondeiază aşa ouăle a răspuns simplu. ,,Aşa am învăţat de la mama.”

Fiind obligat să-şi confecţioneze, până la un moment dat, singur, aproape toate obiectele necesare vieţii în cadrul economiei gospodăriei închise, poporul român şi-a exprimat dragostea de frumos prin ornamentarea nesfârşitei varietăţi de unelte şi obiecte de uz, pe care le confecţiona şi le folosea. În felul acesta, arta populară românească cuprinde totalitatea manifestărilor artistice concretizate, în formă, ornament, culoare, care îmbracă obiecte etnografice legate de muncă, viaţa socială, obiceiurile poporului. În toate genurile sale de manifestare, arta populară românească păstrează, în toate regiunile ţării, un fond comun unitar, pecetea specificului etnic reflectat în stilul artistic propriu poporului român. Prin existenţa insă a unor numeroase regiuni şi zone etnografice, constituite de-a lungul secolelor datorită unor diferite condiţii de dezvoltare istorică, arta populară românească se manifestă sub forma unei mari varietăţi, în cadrul unităţii stilistice specific etnice.

Tot ce ştiu este că arta populară românească trebuie să dăinuie dar şi să prospere.

Toate cele bune!

Reclame

Tradiția încotro ?

Tradiţia încotro ?

Povesteam într-un material anterior despre tradiţiile din târgurile de meşteri populari organizate de instituţii bine intenţionate.

Dar cum spune un frumos proverb moştenit tot din tradiţiile noastre, ,,Drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.”

Toate bune şi frumoase veţi spune. Sunt de acord cu domniile voastre până într-un punct: amestecarea produselor de iarmaroc sau de bâlci cu  lucrările originalele a meşterilor populari consacraţi şi care au moştenit sau deprins un meşteşug. E de-a dreptul revoltător să vezi la un târg de meşteri populari două standuri apropiate: unul cu oale din lut ars frumos ornate în stil ţărănesc iar celălalt cu produse cumpărate din nu ştiu ce depozit sau supermarket (de fapt ştiu numele depozitelor şi îl ştiţi şi voi ) la un preţ şi vândute la suprapreţ la acest târg de meşteri, persoana respectivă numindu-se sau mai bine spus autointitulându-se MEŞTER POPULAR.

Sunt din fericire centre pentru promovarea si conservarea tradiţiei populare din ţară şi nu puţine care într-adevăr triază aceste personaje cu mare seriozitate, neacceptând nici un compromis. Ba chiar dau o mână de ajutor cu drag şi abnegaţie celui care nu are de la cine să înveţe dar are în schimb are voinţă şi o fărâmă de talent. Bravo lor!

Dar ce te faci cu cei ce nu triază grâul de neghină? Aici sunt două variante: ori meşterul popular renunţă să mai ia parte la acest fiasco de manifestare ori strânge din dinţi în faţa celor ce-şi expun kitsch-urile la nivel de artă populară, ba mai este câteodată aşezat strategic în cel mai întunecat loc pe unde nu ajunge decât foarte rar câte un vizitator. Cunosc meşteri populari care au fost excluşi de la târguri din ţară pe motiv că ,,Are gura mare”. Dar de ce are gura mare? Pentru că meşterul popular a cerut pentru arta lui (meşterii sunt cu prea mult bun simţ) respectul cuvenit şi nu a ,,înghiţit” replica tăioasă a unui referent când, spre a favoriza pe cine ştie ce cunoştinţă, i-a fost luat locul în care trebuia să prezinte produsele de artă populară. Sunt din aceşti aşa zişi meşteri populari care în loc de artă populară vin la târguri cu produse de artă plastică. Tot artă e dar nu populară. E o mică-mare diferenţă între cele două.

Dar ce să se facă bieţii meşteri când după ce au făcut sute de kilometri cu trenul sau maşina personală sau a unui prieten, ajunşi la locul de desfăşurare a manifestării se trezesc săracii că nu au unde să-şi parcheze maşina sau mai frumos unul din organizatori trece pe la fiecare stand şi cu o faţă radiind parcă de fericire anunţă ,,cu regret” că locul de parcare trebuie plătit. Nu s-a ajuns la o înţelegere cu primăria asupra parcării… Şi vrând-nevrând bagă săracul meşter mâna-n chimir şi scoate dijma pentru parcare. Mai mult chiar, pe lângă condiţiile precare de cazare, unde nu au posibilitatea să-şi clătească amarul din suflet cu un duş cât de scurt, constată săracul necăjit că a doua ziua nici apă rece nu curge. Ei dar surpriza vine abia la urmă: un organizator sau mai mulţi umblă cu un coş de nuiele tradiţional ce-i drept să strângă oareşce obiecte pe care trebuie musai să ,,sponsorizeze” fiecare pentru condiţiile deosebite în organizare. Şi sfiosul meşter popular contribuie şi la coşul milei cu un produs pe care a fost sfătuit sa-l dea. Cu o mină de om căruia nu-i place ceea ce-i place ia cu o mână avidă acel produs cu replica. ,,Ei… trebuie să dăm pentru protocol…”.

,,O fi că-i lumea rea” cum ar spune Chiriţa lui Alecsandri. Bine că astfel de condiţii nu sunt peste tot în ţară. De altfel multe dintre ele tratează bietul meşter popular şi arta lui cu un mare respect. Cinste lor!

Despre vizitatori am scris în articolul anterior. Şi un cuvânt hotărâtor mai are şi presa, că de obicei mai sunt parteneri, (scuze nu-i adaug în această oală pe toţi) atunci când organizatorul sau organizatorii recomandă micul comerciant cu fast şi mare pompă lăudând produsele ca nişte obiecte originale româneşti (pe unele chiar scrie: made in china). Presa, la recomandarea referendului sau a organizatorilor pune pe tapet o non valoare, luând de bune referinţele (cei din presă nu trebuie neapărat să fie pregătiţi în domeniul tradiţiilor populare). Şi iată cum un meşter popular adevărat nu este promovat iar frumoasa noastră artă populară este închisă în temniţă. E simplu în România.

Toate cele bune!

Un gând, un fapt, o idee

Un gând, un fapt, o idee.

Acum câteva zile am fost la un târg de meşteri populari la…să spunem într-o localitate din România. Lume… ca la târg, meşteri cu produse variate confecţionate de mâna lor în atelierele săteşti.

Până aici toate bune şi frumoase aţi spune, nu?

Da, dar vezi că nu tot ce zboară se mănâncă… Lumea vine pe la târg trece pe la standurile pline cu frumuseţile tradiţionale; am uitat să spun că la acest târg de meşteri populari nu sunt acceptaţi aşa zişii sau presupuşii meşteri care de fapt sunt doar nişte copiatori a ceea ce cred ei că ar fi tradiţional, sau mai bine spus vânzători de iarmaroc sau simpli ,,comersanţi”, vorba inegalabilului Caragiale. Dar toate bune mai puţin autointitulaţii cunoscători, (că cei ce nu au habar de un lucru mai abitir comentează) ai artei populare care se opreau nu ca să admire aceste frumuseţi ale tradiţiei noastre care se află pe meleagurile noastre (cele mai multe dintre ele) de peste 2000 de ani sau cel puţin să-şi potolească curiozitatea cu câteva întrebări.

Ei… dar românul s-a născut cult, el se pricepe la orice şi la tot, inclusiv să creeze o mască populară autentică şi chiar să facă o reproducere după o icoană pe sticla a inegalabilului Savu Moga. Iar de icoanele de vatră, cea mai veche formă de credinţă din ţara noastră şi pe care o moştenim de la strămoşii noştri daci, chiar dacă ei nu erau creştini, prin analogie cu relicve găsite tot în aria focului şi care se regăsesc în muzee, deschise doar celor interesaţi, despre originalitatea sau frumuseţea acestor frumuseţi voi extrapola în alt material.

Deci în viziunea trecătorului a toate ştiutor, icoana de vatră era doar un lemn desenat de copii şi la cât de pricepuţi sunt unii dintre romanii neaoşi se mulţumeau doar să comenteze: ,,Lasă că mergem noi acasă şi-ţi fac eu de astea” sau, dând din cap aprobator şi fără echivoc ,,A ! Ştii şi fetiţa sau băieţelul vecinei mele de 8, 9 ani face icoane pe sticlă, frumoaseeeee! Foaarte talentată… O să ajungă departe” Nimeni nu contestă că nu ar picta frumos pe sticlă. Dar de ce noi românii ne lăudăm în faţa unui lucru frumos şi în neputinţa de a crea noi acel frumos şi valoros, ieşim în faţă cu acel văr sau cu prieten imaginar şi care nu este lângă noi şi posibil nici nu-l vom întâlni vreodată în această viaţă. Poată în cealaltă dar nu cred că mai foloseşte la nimic. Şi dacă acel văr său prieten este aşa de bun în ceea ce creează de ce nu participă la târguri şi nu-l regăsim nici pe internet în materiale de promovare? Dar poate se mulţumesc să cumpere chinezării care sunt autentice chiciuri şi pe care le postează la loc de cinste în sufragerie.

Dar vii în vizită şi atunci trebuie musai să-ţi prezinte noua achiziţie.

Îţi arată icoana, care, săraca nu are valoare nici ca desen dar nici ca simbolistică ci doar nişte culori care îţi omoară retina. Şi dacă e seară, ca să fie supliciu complet, stinge şi lumina să putem vedea că e fosforescentă. După ce s-a umflat bine în pene şi ai făcut cunoştinţă în bezna din camera cu tibia sau cu degetele de la picioare cu obiectele din casă, împins fiind mai aproape sau ceva mai în spate de comoară, te întreabă atotştiutor: ,,Ei cât crezi că am dat pe ea?” După bâlbe, lacrimi în ochi şi murmure de durere care parcă ţipă că nu pot ieşi din laringe spune încântat: 10 lei! Şi imediat completează să nu care-cumva să negi achiziţia, ,,Dar merită dom’le! Nu-i aşa că e frumoasă?”

Mai este o chichiţă pe care iarăşi nu o înţeleg:

Ceva mai departe un dom… un cetăţean că dacă îi spun domn îl ridic la rang de cinste întreabă cât costă un ou încondeiat? Răspunsul meşterului a fost 10lei. ,,Dom’le da scump e…” La argumentul că un ou se încondeiază în 3 ore a dat din mâna a lehamite, s-a îndreptat spre standul cu mici şi bere, a comandat 8 mici cu mult muştar, şi pentru început 4 halbe de bere. Inutil să spun că a plătit fără să scoată un sunet, chiar mândru  că îşi poate umple burta. Care nu era deloc de neglijat.

O altă aşa presupusă doamna îmbrăcată şic a luat în mână un ou încondeiat şi strângându-l destul de tare (m-am întrebat de ce oare, poate ştiţi dumneavoastră răspunsul) a întrebat ce este ăsta? La răspunsul un ou încondeiat a întrebat: Dar unde este oul dinăuntru? Mă gândeam: poate că doreşte să încondeieze albuşul sau gălbenuşul? Sau chiar nu a văzut până atunci un ou încondeiat? Am întors capul în altă parte să pot privi ceva mai decent. Dar tot am auzit replica tăioasă a presupusei cumpărătoare: ,,Nu dau eu bani pe aşa ceva!” De parcă meşterul popular ar băga mâna în buzunarul cuiva…

Ei dar mai este tipul de cumpărător sau potenţial cumpărător care priveşte meşterii şi produsele lor aşa de sus încât eşti pe punctul de a te întreba: unde are binoclul că nu e la vedere? Dar de când cu lentilele de contact…cine mai ştie. Săracii meşteri populari nu au venit să ceară pomană sau milostenie de la aceşti ,,nas-pe-sus” sau ignoranţi ai frumuseţilor.

Am lăsat la urmă şi nu fără temei pe aici vizitatori care chiar dacă nu au bani, întreabă despre ce nu cunosc şi ascultă cu răbdare şi chiar interes explicaţiile primite de la meşterii populari. Pentru că un adevărat meşter popular ştie a da explicaţii pentru ceea ce face, chiar cu multă răbdare şi fără să se enerveze. Dar am fost plăcut surprins când un muzeograf (acum cred că înţelegeţi mai bine de ce nu am dat numele oraşului) a fost plăcut impresionat de icoana de vatră, mărturisind în final că ştia de icoană dar a mai aflat multe lucruri noi şi interesante.

Din păcate aceşti vizitatori sunt rari dar întotdeauna sunt bine veniţi pentru că pe timpul discuţiilor despre un anumit produs sau categorie de produse create de meşteri populari mai sunt şi dintre cei ce nu au habar dar, în timpul acesta învaţă şi ei câte ceva sau măcar le stârneşte curiozitatea.

Că suntem români! Mai ales de Valentine’s day.

Toate cele bune!