Valentine’s day sau Dragobete?

Ce e mai frumos în viaţă sau cum îi stă mai bine românului decât sărbătorind?

Veţi spune că românul mai şi munceşte. Da, corect. Nu că ar munci corect. Sau poate că da, depinde de funcţie şi de salarizare. O vorbă din bătrâni spune: Peştele de la cap se-mpute şi de la coadă se curăţă.

Ei dar gata cu politica lucrului. Deci, românii sărbătoresc. Ce? Orice. Chiar dacă nu ştiu cum şi în ce fel trebuie respectată o sărbătoare. Mulţi nici nu au habar ce sărbătoresc. Că e religioasă sau ba, prilej de sărbătoare. În special dacă e ,,Made în USA”. Sau poate fi din orice ţară, continent sau limbă de pe pământ, ,,străină” să fie.

Acum ceva timp a fost sărbătorită ziua de ,,Valentine’s Day”. Toată lumea sau aproape, la ţol festiv, fetele (unele) machiate strident cu uşor iz de libertinaj, băieţii foarte pofticioşi priveau formele acoperite cu nişte bluziţe şi fustiţe ce mai mult dezveleau decât să acopere, te pofteau la ,,a clăti” privirea de ar fi scos din minţi până şi un eunuc. Săracul de el, mai bine că nu a fost pe acolo. Unde se întâmplă asta? Undeva în România. Dacă citiţi aceste rânduri şi priviţi în jur, puteţi vedea această scenă chiar la voi în oraş. Şi pe canalele de televiziune sau ziare. Unele. Dar să ne întoarcem la oile noastre. A venit şi ziua de Dragobete. Am aşteptat să văd aceleaşi ţinute poate ceva mai puţin provocatoare. Eroare! Ţinută de înmormântare, parcă veniseră toţi la priveghi. Căutam cu ochii lumânarea, sicriul şi defunctul. Degeaba. Degeaba este sărbătoarea iubirii. Românul sărbătoreşte Dragobetele cu lumânări şi ciocli. De ce? Păi simplu. Sau cum am mai spus ceva mai devreme. E românească. Asta îmi aduce aminte de junul ce plecase la studii în Franţa. După ceva vreme se reîntoarce în ţară la casa părintească. Acum fiindu-i ruşine cu obârşia şi cu părinţii lui care au muncit cum au putut să-l ţină la şcoală prin cele străinătăţi. L-a văzut pe tatăl său greblând. Cu multă nonşalanţă şi-a întrebat părintele ce unealtă e aia din mâna lui. Tatăl nu i-a răspuns. Că poate îşi va aduce aminte feciorul de nume. Feciorul din ignoranţă a călcat pe dinţii greblei lăsată dinadins pe jos de tată iar când coada l-a lovit în plină fata a rostit cu năduf: Fir-ai să fii de greblă!. Aşa şi cu sărbătorile noastre tradiţionale. Sunt româneşti, deci nu sunt bune.

Stam şi mă întrebam de ce noi primim cu braţele deschise ce e din import. Explicaţia am primit-o de la o domnişoară pe care am întrebat-o: Ce înseamnă pentru voi Dragobetele?  A deschis de câteva ori gura de mă gândeam că îi mai trebuie branhii, şi apoi într-un scremet (s-a gândit că dă bine) a răspuns: ,,E o zi ca oricare alta! Dacă eşti ,,single”. Dacă eşti cu cineva e ziua când primeşti cadouri. Prefer pe Sf. Valentin că e în ,,trend” şi bineînţeles e mai la modă decât Dragobetele”. Sau am primit un răspuns mai simplu. ,,Dragobete, ce-i aia?” Însă cel mai interesant răspuns a fost: ,,Dragobetele e o sărbătoare din import adusă la noi în ţară de curând. E adusă de tinerii care tot ies şi vin în ţară. Eu nu am auzit până acum câţiva ani de Dragobete”, a răspuns de data asta un adult.

Asta m-a dus cu gândul la Charles Darwin şi la teoria evoluţionistă. Cum că omul este urmaşul maimuţei şi maimuţa, ştiţi şi voi, imită orice vede. Şi-i place să facă ceea ce face.

Şi pe bună dreptate. Ne place să copiem şi să imităm ,, după ureche” fără să ne pese de ce e în jurul nostru. Şi sunt multe lucruri frumoase şi bune de văzut şi de trăit. Dar nu sunt de import. Ce păcat că ne-am născut în România şi nu în străinătate. Că atunci sigur sărbătoream şi Dragobetele. Sau alte sărbători de care noi ca popor ştim despre ele. Dar nu prea. Am auzit pe 15 august de adormirea Maicii Domnului, expresia dintre doi tovarăşi de carte de altfel cititori fideli: ,,Băi, azi e sărbătoare. Hai să bem!” La întrebarea dacă ştie că de adormirea Maicii Domnului nu se fac petreceri şi că abia pe 8 septembrie este adevăratul prilej de bucurie au răspuns scurt: ,,Bine, hai să bem!” Şi s-au ţinut de cuvânt.

Mă întreb de ce noi ca popor (din fericire nu toţi sunt aşa) punem căruţa în faţa boilor? De ce nu realizăm că avem multe tradiţii frumoase cu care putem uimi lumea. Dar dacă tot face ce vede, de ce oare nu se documentează pentru a şti ce şi de ce face? Câţi dintre voi ştiţi că sărbătoarea Sf. Valentin derivă din ,,Lupercalia” o sărbătoare păgână în care numele tuturor fetelor necăsătorite erau scrise pe un bileţel şi introduse într-o urnă. Apoi bărbaţii necăsătoriţi, trăgeau un bilet după care luau fata pentru o zi, două, o săptămână sau o lună. Bineînţeles că nu era luată să fie pusă la icoană. De fapt nici nu aveau icoane. Dar aveau paturi în casă. Şi apoi scena se repeta şi anul următor şi tot aşa.

Cert şi sigur este că noi uităm de tradiţiile noastre vechi şi scumpe şi cumpărăm sărbători ieftine de import. Trist este şi faptul că noi, adulţii, nu ne îngrijim să învăţăm generaţia tânără despre ele ci din contră îi îndobitocim de mici. Închipuiţi-vă că acum se serbează ,,Valentine’s Day” în şcoli şi la grădiniţe. Poate în viitor vor distribui şi prezervative. Preventiv.

Dar din fericire mai sunt persoane şi instituţii care ştiu şi ştiu bine ce este o sărbătoare şi cum şi de ce este respectată. Sigur şi la voi în oraş. Numai că sunt mai greu de aflat. Oricum cei care chiar doresc să afle tot află. O vorbă din bătrâni spune: Nu vedem pădurea din cauza copacilor…

Dar gata cu cârcotelile şi vă urez tuturor o sărbătoare de Dragobete cât mai frumoasă şi să vă bucuraţi de cel de lângă voi.

Dan Horgan

Am postat două linkuri pentru aceste două controversate sărbători:

http://www.monitoruldevaslui.ro/2014/02/sfantul-valentin-ziua-indragostitilor.html

 http://www.monitoruldevaslui.ro/2014/02/dragobete-sarbatoarea-iubirii.html

O frumoasă serată literară cu regizorul Radu Băieşu

Ce e mai frumos atunci când vii de la îndatoririle zilnice de serviciu decat să primeşti o invitaţie la o serată literară. O serată muncită de amfitrioana serii, Alina Butnaru, o domnişoară muzeograf, inimoasă. Spun muncită pentru că invitatul a fost domnul Radu Băieşu fiul regretatului scriitor Ion Băieşu.

Domnul Radu Băieşu a fost adus cu mult efort de la Bucureşti la Bârlad, la Muzeul Vasile Pârvan, sala de conferinţe. Ne adunăm cu toţii. Cei invitaţi în acea seară, speram eu plăcută, mai ales că mă gândisem să merg împreună cu soţia mea, Ivonna, să ne facem cadou acea serată. În special pentru că eu a doua zi împlineam 46 de ani de viata şi 24 de ani de când am cunoscut-o pe sotia mea.

Ajunsi în sala ne-am ocupat locurile şi am aşteptat o seară plăcută. Speram eu. Parţial. De ce? Pentru că atunci când domnişoara Alina Butnaru a început prezentarea vieţii si operei domnului Ion Băieşu, reliefand o carieră plină de succes, din spatele meu, două ţaţe, pardon, două doamne, au început şi ele, săracele. Să discute în şoaptă mondenităţi şi reţete şi câte şi mai câte. Le-a mai sunat de câteva ori şi telefonul.

Am întors capul spre ele, a încercat şi soţia mea din priviri să le facă să tacă, dar fără nici un rezultat. Ba chiar şi prezentatoarea s-a uitat mai insistent în direcţia lor. Şi ce? Nesimţirea în România face parte din tradiţie, pentru unii.

Mai mult, la prezentarea unui clip video din filmul ,,Balanţa” după scenariul lui Ion Băieşu, la vederea actriţei Maia Morgenstern, una dintre ţaţe, pardon, doamne spune cu glas tare:,,Maia Morgănştain” Mai bine tăcea, vorba bătrânească: Dacă tăceai, filozof rămâneai. La care cealaltă a corectat-o pe acelaşi ton: Maia Morgenstern. Corect, ce e drept.

Drept urmare, prima “doamnă” începu să plimbe prin gură cuvântul artistei de credeam că vrea să-l spele: Maia Morgăn… Maia Morgănstă… Maia Morgănstăn… După câteva repetări, de fiecare dată mai insistent şi cu volum crescut, la intervenţia celeilalte, i-a ieşit corect numele. Maia Morgenstern. Şi mie, câteva fire de păr alb. Nu că nu aşi fi avut. Bine, scoase tot de idioţi, pardon, oameni de cultură, precum cele două ţaţe, pardon, doamne. Şi replici peste replica, unele mai ,,CULTE” decât celelalte. Una dintre ele a fost: Lăsaţi să vedem filmul tot! Că doar au venit la cinema, nicidecum la o serată literară şi totodată lansare de carte.

Au mai fost întreruperi din sală, cauzate de oameni care tuşeau. Săracii de ei, încercau din răsputeri să nu facă mare zgomot. Au venit la serată chiar dacă erau cu guturai şi afară era un frig cu ceva grade sub zero. Toată stima pentru ei.

E drept că până la urma serată s-a terminat cu bine, a fost lansată şi cartea ,,TEATRU” de Ion Băieşu. După ce am achiziţionat cartea la un preţ mai mult decât decent, 28 lei 500 de pagini, au luat şi ,,doamnele” un exemplar (îl vor citi probabil în cazul în care vor lăsa deoparte bârfa, pardon, ştirile mondene).

Şi am ajuns la momentul când domnul Radu Băieşu a început să semneze cărţile. Cu mâna stângă. Şi ce dacă, aţi spune dumneavoastră! Ei bine, greşiţi. Ţaţele, adică doamnele au şi remarcat cu voce tare: ,,Scrie cu stânga”. La care am întrebat cu o urmă de ironie în glas: Contează? Nu au sesizat ironia. Nici nu mă aşteptam. Au continuat sigure pe ele. ,,Nu, nu contează, DAR SCRIE CU STÂNGA” au accentuat ele. Şi apoi au aşteptat răbdătoare cei doi lei rest la cei treizeci daţi pentru carte. De mă plictisisem eu. Ele însă, nu!

După ce i-am mulţumit regizorului Radu Băieşu pentru carte şi am făcut câteva fotografii împreună cu el, am plecat spre casă, bucuroşi de serata literară. Ca o vorbă din bătrâni spune că trebuie să iei de la viaţă ce e frumos.

Pădurea tot pădure frumoasă rămâne chiar dacă mai sunt şi uscături, care din păcate aparţin tot ,,frumosului”, unele dintre ele.

Cred că şi voi v-aţi confruntat cu astfel de întâmplări care transformă o seară frumoasă în praf. Şi nu de stele!

Toate cele bune!

Traditii populare romanesti de Halloween

Tradiţii de Halloween

Acum în prag de Halloween sau Sărbătoarea tuturor sfinţilor, copii dar şi adulţi, parcă au intrat în priză. Costume, prăjituri, desene şi măşti aplicate pe faţă, bineînţeles toate importate din exteriorul ţării că ,,E mult mai cool”. Acesta a fost răspunsul la întrebarea ,,De ce te-ai mascat?” adresată unui elev de liceu mâzgălit pe faţă gen D’Artagnan. Ce o fi căutat personajul lui Alexandre Dumas tatăl în tradiţiile populare de Halloween, e de neînţeles. Sau un arab cu turban, o culoare incertă de alb pe cap şi sarafan negru? Cam de mântuială şi deloc inspirată costumaţia. Dar mai rău este ca atunci când l-am întrebat pe liceanul în cauză ce înseamnă pentru el ,,COOL” a îngăimat o bolboroseală de neînţeles pentru mine dar poate destul de plauzibil şi de pertinent pentru el, din care am înţeles doar: ,,AICIŞA” Că vorba românului: Fiecare pasăre pe limba lui piere.

Dar noi românii (nu vorbesc despre toţi) importăm obiceiuri străine, fără a avea habar ce e cu ele, vorbim (sau cel puţin copiem fraze) limba spaniolă, italiană, şi altele din telenovele în ,,trend” (cu aceleaşi dezacoarde, pardon dezacorduri ca şi în română) şi ne comportăm ca şi cum am fi vedetele de cinema promovate de presă. Dar nu tot ce zboară se mănâncă, cum spune românul neaoş. Presa, săraca de ea, mai promovează (din greşeală ce-i drept) pe lângă vedete, ceva non_valori şi bineînţeles pe cei care au bani şi-şi permit să-şi cumpere audienţa. Dar să lăsăm presa în pace că doar se întreţine din sponsorizări. Şi e chinuită ca tot românul… Nu ca acel ce-şi permite un iPad, cum spunea odată un mare demnitar.
Dar sărbătorile pe care noi nu le avem, le importăm şi ne mândrim cu ele…

Tot presa (toată stima pentru oamenii care muncesc din greu în presă) a scris un articol ce caracterizează din plin tradiţia românească de Halloween, ce-l puteţi citi accesând linkul de AICI:

Toate cele bune!

Un gând, un fapt, o idee

Un gând, un fapt, o idee.

Acum câteva zile am fost la un târg de meşteri populari la…să spunem într-o localitate din România. Lume… ca la târg, meşteri cu produse variate confecţionate de mâna lor în atelierele săteşti.

Până aici toate bune şi frumoase aţi spune, nu?

Da, dar vezi că nu tot ce zboară se mănâncă… Lumea vine pe la târg trece pe la standurile pline cu frumuseţile tradiţionale; am uitat să spun că la acest târg de meşteri populari nu sunt acceptaţi aşa zişii sau presupuşii meşteri care de fapt sunt doar nişte copiatori a ceea ce cred ei că ar fi tradiţional, sau mai bine spus vânzători de iarmaroc sau simpli ,,comersanţi”, vorba inegalabilului Caragiale. Dar toate bune mai puţin autointitulaţii cunoscători, (că cei ce nu au habar de un lucru mai abitir comentează) ai artei populare care se opreau nu ca să admire aceste frumuseţi ale tradiţiei noastre care se află pe meleagurile noastre (cele mai multe dintre ele) de peste 2000 de ani sau cel puţin să-şi potolească curiozitatea cu câteva întrebări.

Ei… dar românul s-a născut cult, el se pricepe la orice şi la tot, inclusiv să creeze o mască populară autentică şi chiar să facă o reproducere după o icoană pe sticla a inegalabilului Savu Moga. Iar de icoanele de vatră, cea mai veche formă de credinţă din ţara noastră şi pe care o moştenim de la strămoşii noştri daci, chiar dacă ei nu erau creştini, prin analogie cu relicve găsite tot în aria focului şi care se regăsesc în muzee, deschise doar celor interesaţi, despre originalitatea sau frumuseţea acestor frumuseţi voi extrapola în alt material.

Deci în viziunea trecătorului a toate ştiutor, icoana de vatră era doar un lemn desenat de copii şi la cât de pricepuţi sunt unii dintre romanii neaoşi se mulţumeau doar să comenteze: ,,Lasă că mergem noi acasă şi-ţi fac eu de astea” sau, dând din cap aprobator şi fără echivoc ,,A ! Ştii şi fetiţa sau băieţelul vecinei mele de 8, 9 ani face icoane pe sticlă, frumoaseeeee! Foaarte talentată… O să ajungă departe” Nimeni nu contestă că nu ar picta frumos pe sticlă. Dar de ce noi românii ne lăudăm în faţa unui lucru frumos şi în neputinţa de a crea noi acel frumos şi valoros, ieşim în faţă cu acel văr sau cu prieten imaginar şi care nu este lângă noi şi posibil nici nu-l vom întâlni vreodată în această viaţă. Poată în cealaltă dar nu cred că mai foloseşte la nimic. Şi dacă acel văr său prieten este aşa de bun în ceea ce creează de ce nu participă la târguri şi nu-l regăsim nici pe internet în materiale de promovare? Dar poate se mulţumesc să cumpere chinezării care sunt autentice chiciuri şi pe care le postează la loc de cinste în sufragerie.

Dar vii în vizită şi atunci trebuie musai să-ţi prezinte noua achiziţie.

Îţi arată icoana, care, săraca nu are valoare nici ca desen dar nici ca simbolistică ci doar nişte culori care îţi omoară retina. Şi dacă e seară, ca să fie supliciu complet, stinge şi lumina să putem vedea că e fosforescentă. După ce s-a umflat bine în pene şi ai făcut cunoştinţă în bezna din camera cu tibia sau cu degetele de la picioare cu obiectele din casă, împins fiind mai aproape sau ceva mai în spate de comoară, te întreabă atotştiutor: ,,Ei cât crezi că am dat pe ea?” După bâlbe, lacrimi în ochi şi murmure de durere care parcă ţipă că nu pot ieşi din laringe spune încântat: 10 lei! Şi imediat completează să nu care-cumva să negi achiziţia, ,,Dar merită dom’le! Nu-i aşa că e frumoasă?”

Mai este o chichiţă pe care iarăşi nu o înţeleg:

Ceva mai departe un dom… un cetăţean că dacă îi spun domn îl ridic la rang de cinste întreabă cât costă un ou încondeiat? Răspunsul meşterului a fost 10lei. ,,Dom’le da scump e…” La argumentul că un ou se încondeiază în 3 ore a dat din mâna a lehamite, s-a îndreptat spre standul cu mici şi bere, a comandat 8 mici cu mult muştar, şi pentru început 4 halbe de bere. Inutil să spun că a plătit fără să scoată un sunet, chiar mândru  că îşi poate umple burta. Care nu era deloc de neglijat.

O altă aşa presupusă doamna îmbrăcată şic a luat în mână un ou încondeiat şi strângându-l destul de tare (m-am întrebat de ce oare, poate ştiţi dumneavoastră răspunsul) a întrebat ce este ăsta? La răspunsul un ou încondeiat a întrebat: Dar unde este oul dinăuntru? Mă gândeam: poate că doreşte să încondeieze albuşul sau gălbenuşul? Sau chiar nu a văzut până atunci un ou încondeiat? Am întors capul în altă parte să pot privi ceva mai decent. Dar tot am auzit replica tăioasă a presupusei cumpărătoare: ,,Nu dau eu bani pe aşa ceva!” De parcă meşterul popular ar băga mâna în buzunarul cuiva…

Ei dar mai este tipul de cumpărător sau potenţial cumpărător care priveşte meşterii şi produsele lor aşa de sus încât eşti pe punctul de a te întreba: unde are binoclul că nu e la vedere? Dar de când cu lentilele de contact…cine mai ştie. Săracii meşteri populari nu au venit să ceară pomană sau milostenie de la aceşti ,,nas-pe-sus” sau ignoranţi ai frumuseţilor.

Am lăsat la urmă şi nu fără temei pe aici vizitatori care chiar dacă nu au bani, întreabă despre ce nu cunosc şi ascultă cu răbdare şi chiar interes explicaţiile primite de la meşterii populari. Pentru că un adevărat meşter popular ştie a da explicaţii pentru ceea ce face, chiar cu multă răbdare şi fără să se enerveze. Dar am fost plăcut surprins când un muzeograf (acum cred că înţelegeţi mai bine de ce nu am dat numele oraşului) a fost plăcut impresionat de icoana de vatră, mărturisind în final că ştia de icoană dar a mai aflat multe lucruri noi şi interesante.

Din păcate aceşti vizitatori sunt rari dar întotdeauna sunt bine veniţi pentru că pe timpul discuţiilor despre un anumit produs sau categorie de produse create de meşteri populari mai sunt şi dintre cei ce nu au habar dar, în timpul acesta învaţă şi ei câte ceva sau măcar le stârneşte curiozitatea.

Că suntem români! Mai ales de Valentine’s day.

Toate cele bune!